Mmmm....Love Time!

    E greu să descri cum viaţa te plimbă pe drumurile ei sinuoase, astfel încât, la şase dimineaţa, să poţi să stai în faţa oglinzii şi să accepţi că asta eşti tu. Ăsta e momentul tău din viaţă, o femeie singură, fără copii, fără vreo relaţie romantică la 40 de ani, dar împăcată cu asta, într-o tristeţe umilă din care doar ocazional mai ai puterea să ridici privirea.
Dar, într-un fel, te bucuri meschin, în cel mai ascuns colţ al sufletului tău , că inima ta încă luptă, contra vârstei, contra gurilor rele, contra şanselor. Încă te simţi vie, încă doreşti, încă visezi. Ştii ce înseamnă dragoste la prima vedere, ştii cum arată atracţia animalică între doi oameni care se văd pentru prima dată, n-ai trecut degeaba prin viaţă. Numai că acum, toate au trecut, toate au avut un timp al lor şi tu nu ai avut curajul să profiţi. Dar există speranţă.

  Ai avut ocazia să vibrezi din nou acum cîteva zile şi deşi nu ai rămas cu o concluzie, măcar ai avut puterea să recunoşti că pentru cîteva minute ai fost plină de viaţă. Şi acum retrăieşti acele momente colorate din viaţa ta aplatizată în alb şi negru.
   Îţi aminteşti că era aglomerat, că lumea se înghesuia în acel tramvai matinal atât pe scaunele de plastic cât şi pe culoar, că se respira greu şi era cald, că oamenii se turteau unul pe celălalt în drumul spre o nouă zi de muncă.
   Atunci, înghiontită din toate părţile, ţi-ai ridicat privirea şi l-ai văzut. Bărbatul comun dar cu "ceva" aparte, uşor neras, îmbrăcat simplu dar dezinteresat. Matur şi puternic, ancorat bine pe picioare, părea o statuie uitată printre oameni, o stâncă nemişcată printre valurile umane din jur. Stăteaţi în picioare, umăr lângă umăr, dar el era uşor întors spre tine şi tu spre el. I-ai privit faţa dar nu ai avut tăria să-l priveşti în ochi. Spătarul scaunelor din faţa voastră se termina într-o bară metalică de care amândoi v-aţi ancorat cu cîte o mână pentru a vă asigura stabilitatea.
  Ai realizat că mâna ta e la câţiva centimetri de a lui şi atunci ţi-a venit în cap o idee nebună. Trebuia să-l atingi. Trebuia. Era ceva ce vreai şi simţeai atunci şi inima ta a început să galopeze. Ţi-ai mişcat încet mâna şi l-ai atins. Întâi ca din greşeală, abia sesizabil şi apoi din ce în ce mai intens. A ridicat privirea, la început nedumerit, dar înţelegând, ţi-a zîmbit imperceptibil şi a acceptat atingerea ta. L-ai privit drept în ochi iar privirea lui te-a pătruns până în zona inghinală. Ardeai ca focul şi te-ai înroşit dar nu ai renunţat. Era nebunia ta, momentul tău. L-ai mângâiat întâi cu un deget apoi, încet, încet, ai devenit mai insistentă. Te privea complice, încurajându-te, în timp ce tu alternai mângâierea cu strângeri uşoare, într-un joc senzual desfăşurat aproape la nivel molecular. Simţeai că şi el vibreaza, îi simţeai  cu vârful degetelor tale energia şi i-ai zâmbit şi tu, ca şi cum aţi fi fost doi şcolari care aveau un secret.
   După minute bune, tramvaiul începu să frâneze făcând călătorii să se înghiontească şi mai tare, făcând atingerea voastră şi mai intimă decât la început. El s-a aplecat discret la urechea ta şi ţi-a şoptit cu o voce uşor răguşită: "Fă doamnă, dă-mi drumu' la pulă, că io la prima staţie tre' să cobor!"

Asta e, bărbaţii ie mitocani. Mai bine ia-ţi o pisică.